IN MEMORIAM

RAOUL SORBAN „CEL MARE“ — UN UMANIST

DE O CATEGORIE EXCEPTIONALÃ

Prof. Dr. Niceto Blázquez, O.P.

         În noaptea de 18 iulie a anului 2006 s-a stins din viatã, la Cluj-Napoca, Raoul Sorban la vârsta de 94 de ani, si în data de 21 au avut loc, la DEJ, solemnele funeralii religioase în onoarea sa, prezidate de prietenul nostru comun domnul Virgil Bercea, Episcop greco-catolic din Oradea. Fiica sa, Cristina, mi-a transmis trista stire cu aceste laconice si iubitoare cuvinte: “Dragã Niceto, cu multã tristete vã anunt cã tatãl meu a încetat din viatã asearã. Funeraliile vor avea loc vineri, la orele 13, în Dej. Domnul Bercea din Oradea va fi prezent acolo. Vã rog sã mã sunati urgent. Cristina“. Înainte de datoria mea de a fi prezent la un act  atât de important, trimiterea unui mesaj de despãrtire, în urmãtorii termeni, mi s-a pãrut a fi o

datorie de constiintã: Dragã Raoul. Am primit o veste despre cãlãtorie ta spre eternitatea fericitã. Scuzã-mã cã nu am fost alãturi de tine ca sã te îmbrãtitez înainte de despãrtire. Nici viata nici moartea nu asteaptã pe nimeni. În momentul de fatã ajung la mine tot felul de gândurile si amintirile fericite alãturi de tine prin mai de 30 de ani. Sigur, tu ai fost, Raoul, pentru mine un prieten fãrã comparatie si unic. Dar asta nu e tot. Eu te-am cunoscut totdeauna ca un om drept si bun si mai cercetãtor sincer adevãrului. Încã mai mult. Tu ai fost si un om cu inima crestinã care ai fãcut tot felul de bine, mai ales în favoarea celor mai nevoiati atât din point de vedere materiale cât si spiritual fãrã prejudecatã. De aceea, dragul meu Raoul, nu ti-e teamã de nimic. Dumnezeu te asteaptã cu dragoste si noi sã ne amintim de tine cu dragã inimã. La revedere, Raoul, si multumesc încã o datã pentru prietenie noastrã fericitã. Te îmbrãtitez cu mare dragoste, admiratie si recunostintã. Niceto. La Madrid/ 19/VII/2006“.

         Pentru a schita aceastã amintirile e despre Raoul Sorban, mã simt obligat sã las o dovadã istoricã despre câteva trãsãturi ale marii sale personalitãti umane.

         1) Ti-a publicat în cele din urmã Memoriile si a avut ocazia sã spunã lucruri pe care, din prudentã, nu a îndrãznit sã le facã publice înainte. Eu am auzit chiar de la el multe din lucrurile pe care le relateazã în Memoriile sale si în interviurile din presã si trebuie sã mãrturisesc cã, vorbind personal cu el, aceste relatãri capãtã un interes special. Vorbea linistit, cu precizie si folosind cuvinte exacte pentru a exprima foarte clar ceea ce dorea sã spunã. Uneori, un surâs ironic sau un gest mai elocvent decât cuvintele însele îi acompaniau relatarea sau afirmatiile. Cel mai bine era când eu îi puneam o întrebare lãmuritoare, care îi dãdea ocazia sã facã niste comentarii confidentiale picante.

         2) Raoul Sorban a fost, ca om, artista desãvârsit si intelectual, un umanist de o categorie exceptionalã. Sensibilitatea sa pentru dreptate si respectul fatã de persoana umanã nu au fost întelese si, din aceastã cauzã, a fost încarcerat de patru ori. A fost pedepsit de nazisti, fascisti, naþionalisti si comunisti. Sau, cum el însusi obisnuiasã spunã: „toti“.

         3) Si, totusi, când îl trãgeam de limbã, obligându-l sã se pronunte asupra persecutorilor sãi nedrepti, nu am auzit de pe buzele sale cuvinte de resentiment, urã sau dorinte justitiare de rãzbunare. Dacã pronunta cu vreo ocazie un adjectiv negativ la adresa persoanelor, fãcea acest lucru cu un ton confidential si încet, pentru a fi uitat. Chiar si atunci când vorbea despre problema Transilvaniei, care era obsesia sa istoricã.

          4) Cred cã moartea dramaticã a tatãlui sãu si tratamentul inuman al mamei sale au constituit doi factori care i-au marcat viata încã din cea mai fragedã copilãrie. Raoul era convins cã tatãl sãu fusese asasinat de cãtre adversarul sãu politic si personalitatea sa a fost marcatã dupã aceea de mama sa pe care ti-o amintea frecvent cu o dragoste imensã. La toate acestea trebuie sã adãugãm tragedia politicã a României aflatã între nazisti, nationalisti violenti si comunisti. Si, totusi, Raoul Sorban a reusit sã depãseascã moral aceste calamitãti eradicând din sufletul sãu orice sentiment de rãzbunare sau resentiment împotriva cuiva. În acest sens, a fost un om „rebel“ în sensul cel mai nobil al cuvântului. A fost fidel convingerilor sale nobile, fãrã sã le impunã cuiva cu forþa, si sentimentelor sale de dreptate fãrã a se umili în fata nimãnui. Se înþelege astfel cã însusi comunistii l-au considerat „periculos“, si, în fapt, au încercat sã-l ucidã. Când îmi povestea despre strategiile sale de supravietuire, sau pentru a ajuta persoanele care se aflau în dificultate, adãuga uneori cã întotdeauna se purtase ca un „conspirator“. Sau, fãcând ceva ce putea fi interpretat drept un denunt al unei nedreptãti instituþionalizate de cãtre diversele grupuri sociale aflate în conflict.

         5) Din punct de vedere politic, Raoul Sorban a fost un patriot român exemplar. Si-a iubit patria si a luptat pentru ea cu inteligentã, dialog si prietenie fãrã a degenera în pesta nationalismelor sãlbatice ale timpului sãu si care amenintã convietuirea în viitor. Nu a acceptat nici sã îsi abandoneze patria sau sã o trãdeze prin spionaj. Nimic mai strãin mentalitãtii universale a lui Raoul Sorban decât „patriotismul mãrunt“ si „sovinismul“ care animã nationalismele. Pe de altã parte, memoria istoricã este fundamentalã, dar numai atâta timp cât este selectivã. Memoria istoricã selectivã înseamnã a scrie istoria cu obiectivitate si a-si aminti întâmplãrile pozitive condamnând la uitare tot ceea ce serveste numai pentru a reactiva ura si rãzbunarea. Poziþia sa fatã de contenciosul din Transilvania a fost intelectualã si umanistã denunþând nedreptãþile verificabile si niciodatã prin recurgere la forta brutã militarã.

         6) Cunoscând personalitatea lui Raoul Sorban si situaþia politicã complicatã a României, încoltitã de cãtre nazisti, nationalisti ai secolului al XIX-lea si comunisti sãlbatici în acelasi tîmp, activitãtile sale clandestine în favoarea poporului evreu par a fi usor de înþeles în întregime si demne de admiraþie. Yad Vashem“ nu a gresit când, în ziua de 7 aprilie 1987, l-a numit „Cel Drept între Popoare“. Dr. Mordecai Pardiel mi-a trimis o invitaþie oficialã pentru a asista la solemnul act, dar, din diverse motive, nu am putut sã mã deplasez în acea zi la Ierusalim.

         7) Raoul Sorban a fost întotdeauna un profund admirator al credintei mele crestine. Cu o ocazie, m-a întrebat de ce, el nefiind credincios, se identifica de fiecare datã mai mult cu filosofía mea de viatã. Eu i-am rãspuns pentru cã, probabil, amândoi ne-am cunoscut în cãutarea adevãrului si a pãcii prin intermediul inteligenþei si nu cu ajutorul puterii si a dominãrii celorlalti. Acest rãspuns l-a convins în întregime. El avea impresia cã pierduse credinþa crestinã în care fusese educat, dar era convins de calitatea si nobletea viziunii crestine asupra vietii. De aici respectul sãu pentru Bisericã si preocuparea sa când observa cã autoritãtile ecleziastice sau crestinii nu se aflau în concordantã cu marile principii ale

crestinismului. El spunea cã nu are credintã, dar, în realitate, am fost martor

direct al operelor sale de caritate si al relatiilor sale de prietenie strânsã

pe care le avea cu autoritãtile ecleziastice ale tuturor confesiunilor religioase existente în România. Cu o ocazie, un ziarist l-a întrebat dacã era credincios. Rãspunsul lui Raoul: „Mama mea spunea cã, cel mai probabil, Dumnezeu existã, si prietenul meu Niceto Blázquez spune sã nu-mi fac griji pentru cã, în practicã, sunt un bun crestin.“ ¡Fãrã comentarii! Dupã ceea ce am spus în aceste pagini cititorul va întelege de ce nu am avut îndoieli în a-l numi pe Raoul Sorban CEL MARE. Madrid, noiembrie 2006